Injuratura

Înjurătura, păcat sau doar o exprimare a mâniei?

“Din aceeaşi gură ies şi binecuvântarea şi blestemul!” Iacov 3:10

Unul dintre cele mai preţioase daruri pe care Dumnezeu la dat omului este vorbirea. Această capacitate de a articula cuvinte le-a fost dată doar oamenilor. Nici o alta vieţuitoare nu are acest potenţial. Cu ajutorul acestui cadou nepreţuit, putem comunica celor din jurul nostru idei, concepte, emoţii sau gânduri.

TERMENI

Dar aceast mărgăritar de preţ este folosit de unii din semenii noştrii într-un fel pe care Iisus nu-l doreşte, ba chiar îl condamnă. Acest mod de a vorbi se numeşte înjurătură sau sudalmă.

Dex-ul explica astfel: A ÎNJURÁ înjúr 1. intranz. A folosi în vorbire cuvinte necuviincioase (în forma unei imprecaţii); a sudui. 2. tranz. (persoane)

A trata cu vorbe necuviincioase, a drăcui, a ocărî, a invectiva, a măscări, a stropşi, a sudui, a târtăi, a mustra, a spurca.

Având ca prototip blestemul, înjurătura invocă, la rândul ei, elemente sacre ca sfintele taine, demonii şi divinitatea – dar o face isteric, pur verbal, pentru a plăsmui contexte agravante şi imagini strigătoare la cer, pe măsura năbădăilor furibundului. Altminteri, înjurătura se desfăşoară în imanent, pomenind rubedenii, materii de tot felul, regnuri şi părţi trupeşti, pe scurt, lumea întreagă.

O REALITATE CUTREMURĂTOARE

Preotul ortodox Dr. Ştefan Slevoacă recunoaşte acest flagel şi chiar este împotriva acestui obicei: “Sudalmele se aud în tot locul. Se aud în toiul mâniei, al certurilor dintre oameni, pe drum, prin pieţele târgurilor. „Creştinii” noştri înjură la cârciumă, ostaşii în cazărmi, muncitorii în fabrici şi ateliere. Ba, de multe ori, unii înjură fara nici o pricină, doar aşa în glumă, ca să pară mai grozavi. Până şi din gurile copiilor se aud batjocoriri ale persoanelor sau lucrurilor sfinte, fireşte, deprindere învăţată de la cei în vârstă. Păcatul acesta care rostogoleşte în iad pe atâţia din fraţii noştri, trebuie înfierat şi arătat în toată urâţenia lui. Mai mult: el trebuie stârpit cu totul din ogorul dreptei credinţe, ca o buruiană otravită, aducătoare de moarte.“

MOTIVE

Motivele pentru care oamenii le adoptă sunt diverse: eliminarea tensiunii, eliberarea de convenţiile lumii simandicoase sau descărcarea anxietăţii generate de o anumită problemă.

Am întrebat pe mulţi de ce vorbesc aşa vulgar şi majoritatea au folosit termenul de “răcorire” sau eliberare a tensiunii acumulate în urma unor situaţii încărcate de nervi. De obicei oamenii nu-şi propun să injure, dar spun ei “le scapă” aceste cuvinte. Sunt însă tineri care iubesc această viperă demonică şi spre surprinderea şi dezgustul meu, în căutarea de material pentru acest studiu am găsit în spaţiul virtual, concurs cu cele mai lungi înjurături sau cele mai vulgare, ba mai mult, apeluri de telefon înjurătură, care te înfioară ascultându-le. Cred că aici nu mai vorbim de motive, ci de posedări demonice care au ca rezultat aceste efecte vizibile.

Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile şi nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să înjur, n-am intenţionat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său şi este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să insult, n-am intenţionat să ofensez; răspunde de fapta sa şi trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

PEDEPSE PENTRU CEI CARE INJURAU

Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancţiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franţei, celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roşu. O ordonanţă din anul 1347 prevedea tăierea buzei superioare la a doua înjurătură şi tăierea limbii la a patra. Această legislaţie a rămas în vigoare în Franţa până la Ludovic al XV-lea. În celelalte ţări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părţi, cei care înjurau erau închişi în coşuri şi lăsaţi de mai multe ori la fund în apă, în alte părţi erau purtaţi goi pe stradă în timp ce erau loviţi cu biciul. În alte părţi erau expuşi public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părţi erau însemnaţi pe frunte cu fierul roşu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire.

CUI DĂUNEAZĂ

Teologul R. Laurentin afirmă: „Dumnezeu este mai puţin lovit de înjurăturile noastre decât am fi noi dacă o furnică s-ar ridica pe cele două labe din spate şi ar striga la noi pe limba ei: porc de om!”

Înjurătura nu-l loveşte şi nu-l degradează pe Dumnezeu, în schimb îl loveşte şi-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu[şi pe alţii], nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică”.

MĂSURI

Un exemplu vrednic de laudă avem în această privinţă în Italia anilor `20-`30: marea cruciadă de dimensiune naţională împotriva înjurăturii. O uriaşă mişcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artişti, o mişcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Iniţiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicaţii, conferinţe, instrucţii mai ales în şcoli. Marconi a pus la dispoziţie staţia sa de emisie radio – de abia se inventase – pentru a sensibiliza şi conştientiza poporul întreg în faţa flagelului înjurăturii.

CE SPUNE BIBLIA

“Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.” Efeseni 4: 29
“Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire. Efeseni 5: 4

“Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” Coloseni 4: 6

Biblia nu este de acord cu înjurătura. Aceste vorbe murdare sunt păcate tot aşa cum sunt şi crimele sau incestul. În ochii Lui Dumnezeu nu este păcat mare sau mic, toate au aceiaşi greutate!

Să nu ne lăsăm păcăliţi de hainul diavol care încearcă să ne inducă în eroare afirmând cu nevinovăţie că înjurătura nu este decat o supapă de evacuare a presiunii acumulate în interior. Fals! Să nu uităm cuvântul Domnului Iisus: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12:36)”. Care va fi răsplata ta dacă ţi s-ar calcula toate înjurăturile? Un bun motiv de meditaţie!

Şi totuşi, Iisus ne primeşte şi ne iartă dacă ne pocăim, ne pare rău şi dorim a începe o viaţă nouă cu o vorbire curată şi neântinată…

http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog

http://blog.metropolis.ro/categorii/filosofie-si-psihologie/cartea-gesturilor-europene/

http://www.sfvasile.as.ro/injurie.htm

http://www.roportal.ro/discutii/ftopic42555.html

http://www.adevarul.ro/articole/blestemul-si-injuratura/

Nicu Meister

Anunțuri

2 gânduri despre „Injuratura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s