Biserica virtuală

Am găsit pe Trezire spirituală un real semn de alarmă cu privire la bolile spirituale contagioase pe care le poţi contacta, stând acasă şi participând la biserica virtuală.

Aud destul de des oameni care atunci când sunt întrebați unde au fost la biserică răspund: „astăzi am stat acasă dar m-am uitat pe internet la un program”, și astfel se simt absolviți de o vinovăție, pe drept acumulată. Care este problema cu a nu merge fizic la biserică și a viziona închinarea altor oameni?

Voi enumera câteva boli care însoțesc vizionarea excesivă, de acasă, prin internet, a diferitelor programe religioase și acest lucru este valabil chiar dacă mergi duminica la biserică.

Consumatorismul. Singurul lucru pe care îl faci cu adevărat când te uiți la un „program de închinare” pe internet, este să te „zidești pe tine însuți”. Tu nu participi cu nimic, de fapt. Acest lucru se poate întâmpla și dacă mergi la biserică însă se întâmplă cu precădere când stai acasă în fața ecranului. Niciodată nu te vei putea gândi cu ce vei putea să îi ajuți pe cei pe care îi privești – decât, poate să le transferi niște bani în cont.

Spectatorita. Fiindcă nu te implici activ în „program” – acesta devine doar o reprezentație teatrală care poate provoca (sau nu) reacții. Tipul acesta de „hrănire” spirituală îți dă senzația că tu ești cel care trebuie slujit iar alții au tot interesul să facă asta, și mai ales că e gratuit. După vizionarea programului îți exprimi impresiile despre cum „au jucat” slujitorii.

Individualismul. Înlătură dorința de părtășie de care un creștin nu ar trebui să se poată lipsi. Nu suntem creați să fim singuri și nici să ne închinăm singuri. Acest tip de „părtășie” îți hrănește concepția etică potrivit căreia interesele personale sunt mai presus decât cele colective iar punctul de plecare în această concepție este individul izolat de societate.

„Creștere spirituală” de tip „Mall”. Acolo alegi doar ce îți place și cu un singur click oprești tot ce nu sună bine, nu îți place sau nu îți priește. Genul acesta de „creștere spirituală” îți dă senzația că Dumnezeu este un fel de chelner (sau chiar un fel de tonomat) și că îl poți pune să joace după cum îi clickuiești. Pentru Dumnezeu nu poți folosi remote control chiar dacă stând la propriul PC poți avea senzația asta.

Comfort. Stai acolo, asculți și vezi oameni care se închină iar tu ești tolănit în fotoliu unde e posibil să moțăi, să stai întins ca să te relaxezi, să ciugulești ceva în timpul ăsta sau să bei ceva, etc. Așa îți dezvolți un soi de de spiritualitate a „simțitului bine”. Totuși la biserică nu mergem, în primul rând, ca să ne simțim bine ci cum spunea cineva „ca să ne simțim prost” (așa cum suntem de fapt).

Automatism. Posibilitatea de a porni orice program de orice fel, cu orice, oricând, produce în noi senzația că relația cu Dumnezeu poate fi întreruptă de clickuri „până duminica viitoare” sau cel puțin că poți apela oricând vrei la Dumnezeu iar El răspunde după care imediat te poți „scăpa” de El printr-un click simplu pe „stop”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s