Când nu te aştepţi…

Este încă proaspăt în mintea noastră masacrul  de la Oslo! Pentru a înţelege mărimea consternării norvegienilor este necesar să ştim că Norvegia, este ţara care oferă anual premiul Nobel pentru pace altor ţări, aşadar este considerată o oază de armonie în Europa şi în lume.

Locuitorii acestei ţări au rămas şocaţi, uimiţi, confuzi şi consternaţi, pentru că ei nu pot realiza, ca un compatriot să fie capabil de aşa ceva. Legile acestei ţări nici nu au pedepse pentru asemenea acte de terorism, aşa că pedeapsa maximă pentru uciderea celor aproape 100 de tineri nu este mai mare de 30 de ani, apoi este liber să ucidă din nou.

Ziaristul Cristian Tudor Popescu sublinia cu această ocazie: “O societate sănătoasă se caracterizează nu doar prin largheţea cu care protejează binele, ci şi prin capacitatea de a elimina răul.”  Cred că această capacitate de înlăturare a răului, are un handicap serios în multe din ţările lumii. Apostolul Pavel ne îndeamnă în 1 Corinteni 5:13 “Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela.” Răul acela, este orice rău care distruge armonia şi se interpune între om şi Dumnezeu, Răul acela, este şi acel rău neînsemnat şi ignorat din faşă, care mai apoi creşte şi devine un monstru  care mai târziu ne teroroizează. Bestia de astăzi este răuţul răsfăţat ieri…

Şi mai este un aspect interesant, unul care împlineşte Scriptura care prooroceşte cu mai bine de 2000 de ani în urmă: <<Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.>>1 Tesaloniceni 5:3

Anders Behring Breivik este omul care fără voia lui împlineşte Biblia pentru ţara sa de baştină. Au fost luaţi prin surprindere şi au declarat că acesta este cel mai grav act de violenţă comis în Norvegia după cel de-al Doilea Război Mondial. S-au crezut în linişte şi în pace, dar iată că o prăpădenie neaşteptată a venit peste ei. Asta ne ajută să înţelegem că indiferent de ce zonă a lumii trăim, este nevoie de vigilenţă, atenţie sporită şi supraveghere activă a stărilor personale şi a păcatului, care pândeşte orice clipă de neatenţie pentru a ne ataca!

Dacă în tabăra unde ai fost anul acesta s-ar fi întâmplat această catastrofă, ai fi fost pregătit? Mai ai unele probleme de rezolvat? Mai sunt unele stări care mai trebuiesc eliminate? Mai ai unele obiceiuri la care trebuie să renunţi? Ei bine într-o astfel de situaţie nu mai ai timp pentru nimic. Glonţul călăului pune capăt călătoriei pe pământ şi sufletul tău se prezintă în faţa scaunului de judecată. Cu ce te prezinţi? Scuze sau sarcini duse la bun sfârşit? Lamentări sau reuşite?

Fie ca acest sunet de trâmbiţă să poată fi bine desluşit de cât mai multă lume, grăbind procesul de curăţire şi împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii noştri şi pregătindu-ne pentru ziua plecării ACASĂ!

Anunțuri

Am făcut eu TOT ce am putut?

„A făcut TOT ce-a putut…” Acesta este mesajul pe care l-am citit pe una dintre panglicile ataşate coroanei, la ultima înmormântare la care am participat. Acest mesaj m-a frământat şi mă mai tulbură şi acum când îl rostesc. Lansez această afirmaţie şi cititorilor blogului  şi vă îndemn să meditaţi alături de mine pornind de la întrebarea: “Am făcut eu tot ce am putut anul trecut?”

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, în 2010, ca familia mea să fie una fericită, împlinită, satisfăcută, mai aproape de cer şi de Dumnezeu?

Am făcut tot ce-am putut ca biserica în care sunt membru să se dezvolte plenar, fără lăstari de amărăciune sau tensiuni, să crească şi să aducă rod?

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca cei din jurul meu să-L cunoască pe Isus? Colegii mei de şcoală, de facultă, de servici, ştiu că se îndreaptă spre pierzare? Am făcut chiar tot ce am ştiut ca eu însumi să fiu mai sfânt, mai răbdător, mai înţelegător, mai ca Hristos? Oare am folosit toate pârghiile învăţate de-a lungul vremii pentru a depăşi starea de mediocritate şi a mă înălţa precum un vultur spre excelenţa dorită de Dumnezeu?

Când este vorba să-i discutăm pe alţii, le cunoaştem imediat potenţialul şi le reproşăm că ar fi putut face mai bine, mai mult, mai complet sau cu rezultate mai vizibile. Când vine vorba despre noi însă, ne pierdem ca prin minune acel simţ ascuţit al criticii şi începem să ne dezvinovăţim cu cele mai penibile justificări. Bine zicea Benjamin Franklin: “Omul care este bun în formularea scuzelor nu este bun să facă nimic.”

A trecut un an şi în acest an, cunosc cel puţin două personaje care au făcut tot ce au putut: Dumnezeu şi Lucifer. Dumnezeu a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca noi oamenii să fim salvaţi. Ne-a chemat prin sănătatea oferită sau prin boala dăruită, ne-a invitat în cer prin binecuvântarea unui servici sau prin lipsa lui, ne-a oferit libertatea prin jertfa de pe Golgota şi prin viaţa care ne-a dat-o în fiecare secundă până în aceste clipe. Dumnezeu a făcut tot ce a putut să ne iasă în cale, L-am ignorat sau I-am urmat chemarea?

Pe de altă parte Lucifer s-a făcut luntre şi punte pentru ca noi să ne lepădăm de credinţă, să nu recunoaştem supremaţia şi domnia Hristică, şi-a dat toate silinţele să fim nişte creştini căldicei, timoraţi şi deranjaţi de hrana tare a Scripturilor. Satan s-a căznit şi anul acesta să facă tot ce poate ca în biserici să fie spărturi şi nimeni să nu le astupe, bisericile să fie pline de creştini nominali dar nu practicanţi, întâlnirile de rugăciune să fie tot mai rare şi cu participanţi tot mai puţini. S-a ostenit şi s-a trudit cum a putut mai bine pentru că ştie că mai are puţin şi vremea i se scurge.

A reuşit Diavolul în zbaterea lui? A avut rezultate vizibile în sforţările lui? Asta o ştie fiecare dintre noi. La aceste întrebări putem ridica fruntea sus cu satisfacţie sau putem încovoia capetele cu ruşine… Totul depinde de cât ne-am luptat, am dat totul sau doar o mică parte? Dumnezeu ne mai dă vreme, ca în anul în care am intrat să avem posibilitatea de a face TOT ce putem pentru a a ajunge în cer şi a duce cât mai multe suflete cu noi.

 

A făcut tot ce a putut

Acesta este mesajul pe care l-am citit pe una dintre panglicile ataşate coroanei, la ultima înmormântare la care am participat. Acest mesaj m-a frământat şi mă mai tulbură şi acum când îl rostesc. Lansez această afirmaţie şi cititorilor blogului şi vă îndemn să meditaţi alături de mine pornind de la întrebarea: “Am făcut eu tot ce am putut anul acesta?”

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, în acest an, ca familia mea să fie una fericită, împlinită, satisfăcută, mai aproape de cer şi de Dumnezeu?

Am făcut tot ce-am putut ca biserica în care sunt membru să se dezvolte plenar, fără lăstari de amărăciune sau tensiuni, să crească şi să aducă rod?

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca cei din jurul meu să-L cunoască pe Isus? Colegii mei de şcoală, de facultă, de servici, ştiu că se îndreaptă spre pierzare? Am făcut chiar tot ce am ştiut ca eu însumi să fiu mai sfânt, mai răbdător, mai înţelegător, mai ca Hristos? Oare am folosit toate pârghiile învăţate de-a lungul vremii pentru a depăşi starea de mediocritate şi a mă înălţa precum un vultur spre excelenţa dorită de Dumnezeu?

Când este vorba să-i discutăm pe alţii, le cunoaştem imediat potenţialul şi le reproşăm că ar fi putut face mai bine, mai mult, mai complet sau cu rezultate mai vizibile. Când vine vorba despre noi însă, ne pierdem ca prin minune acel simţ ascuţit al criticii şi începem să ne dezvinovăţim cu cele mai penibile justificări. Bine zicea Benjamin Franklin: “Omul care este bun în formularea scuzelor nu este bun să facă nimic.”

A trecut un an şi în acest an, cunosc cel puţin două personaje care au făcut tot ce au putut: Dumnezeu şi Lucifer. Dumnezeu a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca noi oamenii să fim salvaţi. Ne-a chemat prin sănătatea oferită sau prin boala dăruită, ne-a invitat în cer prin binecuvântarea unui servici sau prin lipsa lui, ne-a oferit libertatea prin jertfa de pe Golgota şi prin viaţa care ne-a dat-o în fiecare secundă până în aceste clipe. Dumnezeu a făcut tot ce a putut să ne iasă în cale, L-am ignorat sau I-am urmat chemarea?

Pe de altă parte Lucifer s-a făcut luntre şi punte pentru ca noi să ne lepădăm de credinţă, să nu recunoaştem supremaţia şi domnia Hristică, şi-a dat toate silinţele să fim nişte creştini căldicei, timoraţi şi deranjaţi de hrana tare a Scripturilor. Satan s-a căznit şi anul acesta să facă tot ce poate ca în biserici să fie spărturi şi nimeni să nu le astupe, bisericile să fie pline de creştini nominali dar nu practicanţi, întâlnirile de rugăciune să fie tot mai rare şi cu participanţi tot mai puţini. S-a ostenit şi s-a trudit cum a putut mai bine pentru că ştie că mai are puţin şi vremea i se scurge.

A reuşit Diavolul în zbaterea lui? A avut rezultate vizibile în sforţările lui? Asta o ştie fiecare dintre noi. La aceste întrebări putem ridica fruntea sus cu satisfacţie sau putem încovoia capetele cu ruşine… Totul depinde de cât ne-am luptat, am dat totul sau doar o mică parte? Dumnezeu ne mai dă vreme, ca în anul în care intrăm să avem posibilitatea de a face TOT ce putem pentru a a ajunge în cer şi a duce cât mai multe suflete cu noi.

Sărbători în criză


Sărbătorile care ne aşteaptă la acest sfârşit de an, alături de cadouri şi bilanţuri, vor avea un gust amar pentru cei care nu mai au puterea de a sărbători. Această bucurie le-a fost furată unora dintre concetăţenii noştri de veştile sumbre ale disponibilizării în masă, disponibilizări ce vin ca efect al crizei economice internaţionale prin care trece nu doar ţara noastră ci lumea întreagă.

Ultima lună a acestui an, ne întâmpină nerăbdătoare şi aduce cu ea bucuria fulgilor de nea şi tristeţea încheierii unui an. Savurarea colinzilor şi a cozonacilor aburinzi se împleteşte cu durerea pierderii locului de muncă, dar şi cu speranţa că anul viitor va fi unul mai bun, mai prosper şi poate mai bogat în binecuvântări…

Criza mult discutată şi mediatizată, aduce pe omul de rând în pragul incertitudinii, situaţie datorată parţial şi mass mediei, care prezintă parcă evenimentele printr-un ciob al pesimismului, zugrăvind situaţia existentă ca pe un abis impenetrabil. Noi, care cunoaştem Sfânta Scriptură ştim că nu vor veni vremuri mai bune şi suntem conştienţi că această criză economică este doar “începutul durerilor”.

Speranţa mea este că această recesiune va îndrepta inima poporului român către Dumnezeu, aşa cum a fost în ‘89. E drept că acele promisiuni către divinitate nu au fost respectate, dar acolo a fost tabloul unei naţiuni care atinsă de neputinţă s-a proşternut printre gloanţe şi cadavre,în faţa Atotputernicului, implorând mila Lui Dumnezeu.

Ca şi popor care are la activ o astfel de experienţă, ştim că omul în momentele de criză, când guvernul şi politicienii îl dezamăgesc, găseşte scăparea şi refugiul doar la Dumnezeu. Această criză este indicatorul care ne semnalizează necesitatea refacerea relaţiei cu Dumnezeu.

Doamne, implorăm prezenţa ta, atinge Tu ţara cu cele mai multe avorturi din Europa, îndură-te de poporul al căror preoţi şi-au părăsit slujba de mijlocire şi sunt cuprinşi de formalism, iartă Tată femeile acestei ţări care şi-au lepădat copiii după naştere şi bărbaţii care şi-au făcut o obişnuinţă din înşelarea partenerei. Îndură-te de adolescenţii cuprinşi de curentul EMO,  care nu mai luptă cu viaţa, pecetluind-o cu sinuciderea. Trezeşte Doamne România din somnul nepăsării şi al neputinţei spirituale!

Haideţi, ca de aceste sărbători, să oferim locul cuvenit sărbătoritului Isus Hristos. Să nu ne mai amăgim copiii cu moşi plăsmuiţi ci să le povestim la gura sobei de Hristos cel autentic şi personal. Sunt sigur că această criză este un mesaj al Părintelui care spune “Eu vin curând, păstrează ce ai…” Mai avem ce păstra, sau am pierdut pe drum în alergarea noastră după alte lucruri trecătoare şi vremelnice? Zilele libere din aceste sărbători ne vor ajuta să descoperim unde ne situăm şi ce efecte are criza pentru sufletele noastre. Vă doresc Sărbători binecuvântate!

Nicu Meister

Dalta aşteptării

Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului. Plângerile lui Ieremia 3:26
Aşteptarea te formează.Nu-i aşa că e greu să aştepţi rezultatele unui examen, sau răspunsul unui angajator?Indiferent de ceea ce faci, gândurile îţi aleargă ca nişte cai nărăvaşi în acelaşi loc.Oare voi trece acest examen? Ce rezultate voi avea? Am profilul pe care şi-l doreşte patronul respectiv?
Aduci înaintea Domnului de o vreme bună o persoană sau o problemă anume şi Dumnezeu îţi spune prin cuvântul său că este bine să aştepţi în tăcere.Este chiar aşa de simplu să aştepti? Dar să aştepţi în tăcere? Frământările care ne macină în perioada aşteptării fie că vrem să o recunoaştem sau nu, ne formează. Cioplesc din noi lutul nerăbdării, lăsând să se vadă frumuseţea infinită a omului plăcut lui Dumnezeu.Ce se întâmplă dacă nu mai ai răbdare să aştepţi şi scoţi pâinea din cuptor înainte de vreme?Te trezeşti cu un gust străin, amar, un aluat care nu te hrăneşte, pentru că nu l-ai lăsat suficient timp în cuptor.
Vai ce plină e lumea de oameni cărora le este greu să aştepte! Scot repede pâinea din cuptor pe jumătate crudă şi apoi se miră de ce nu o pot mânca… Tineri care nu mai aşteaptă ziua nunţii şi se hrănesc cu aluatul care le produce apoi durere şi suferinţă. Oameni “ai lui Dumnezeu” care refuză lucrarea aşteptării în viaţa lor şi care încearcă să-l “ajute” pe Stăpân să-şi ducă planul la îndeplinire. Aceste eforturi disperate de a da o mână de ajutor lui Dumnezeu, sfârşesc în amărăciune şi chiar în depărtare de planul divin.
Isus a trăit 33 de ani aşteptând acea zi măreaţă, în care a fost infăptuită răscumpărarea noastră.Avraam a aşteptat 100 de ani ca să aibe copii de la soţia lui Sara.Oare de ce nouă ni se pare atât de greu să aşteptăm împlinirea planurilor divine în viaţa noastră?
Dumnezeu are ceasul lui! Ar fi bine să-l fixăm şi pe al nostru după ora Lui, să nu ne trezim ca şi Maria Spunându-ni-se: “Nu Mi-a venit încă ceasul…” Ceasul Mariei era ca şi al nostru, înaintea ceasului divin.
Nicu Meister

Fascinaţia simplităţii

Este prea copilăresc să crezi numai în Isus şi păcatele vor fi iertate, trebuie adăugat la acest gest simplu şi uşor de făcut, alte zeci de canoane, pelerinaje la mănăstiri cu renume, donaţii, milostenii, discuţii îndelungi cu duhovnici experimentaţi, atingeri ale unor moaşte sfinte, drumeţii la icoane făcătoare de minuni şi poate, poate, atunci, Isus va privi din înaltul cerului şi vei avea o şansă la mântuire.Bisericile sunt prea simple şi banale, aşa că este un lucru de la sine înţeles că trebuie să le configurăm arhitectura în aşa fel încât să arate ca nişte labirinte întortocheate, pentru a uimi ochii şi mintea privitorului uitând că de fapt omul calcă pragul bisericii pentru a se închina în duh şi adevăr Dumnezeului sfânt şi nu pentru a contempla măreţia făurită de mâini omeneşti. Îmbrăcămintea, coafura sau frizura trebuie să fie cât mai complexe pentru a pune pe gânduri trecătorul de rând, nicidecum nu trebuie să  trecem neobservaţi, trebuie să şocăm prin prezenţa noastră…
Cele prezentate mai sus, sunt doar câteva mostre pescuite din gândirea secolului nostru, din generaţia noastră sătulă până peste cap de simplitate, care crede cu tărie, că este mai de folos să o arunce, fără prea multă mustrare de conştiinţă, la coşul de gunoi al umanităţii.
Care este de fapt esenţa simplităţii? „N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.”
Simplitatea cucereşte! Isus s-a născut într-un staul, Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, Petru era un simplu pescar, Iosif a fost sclav şi puşcăriaş, Elisei era un fermier obişnuit şi totuşi… aceşti oameni strălucesc şi astăzi în constelaţia sfinţilor, datorită credinţei lor simple în Dumnezeu. Simplitatea este o floare rară, cultivată din ce în ce mai puţin, chiar şi în cercurile evanghelice. Dorinţa de a ieşii din anonimat  împinge la gestul necugetat de a  smulge această floare rară, cultivată cu grijă şi de a o călca în picioare desconsiderând-o. Dar de fapt tocmai împodobiţi  cu  modestie strălucim ca nişte giuvaere de preţ. Simplitatea în purtare, vorbire, îmbrăcăminte şi sfinţenie atrage atenţia lui Dumnezeu. O vorbire simplă pe înţelesul tuturor, aduce multă învăţătură, decât prezentări ambilicate, presărate cu cuvinte care trebuiesc notate pentru a le căuta mai apoi sensul în dicţionar. E nevoie de simplitate în planificare, pentru că ne amplificăm planurile şi proiectele, lăsând pe afară ce este cu adevărat important. E nevoie să ne întoarcem la vremurile în care viaţa era trăită în simplitate dar cu sfinţenie şi frică de Dumnezeu. E greu să trăiesc astăzi pur şi simplu, bucurându-mă de bogăţiile nemăsurate oferite de Dumnezeu?
Aştept comentariile voastre despre acest subiect!
Nicu Meister

Creştini palindromatici

Palindromul este un cuvânt sau o frază care poate fi citită atât de la stânga la dreapta, cât şi de la dreapta la stânga, sensul rămânând acelaşi.
Exemple cuvinte: COJOC, ROTITOR, ETAJATE, TIVIT, MINIM, POTOP, REVER, ETATE,  CAPAC, SEBES, ETALATE, ATIPITA,
Exemple propoziţii: AI RAMAS ACASA, MARIA?  ELE  FAC  CAFELE. ERA SA POZEZ O PASARE. ERA O TIPA  RAPITOARE!
ION ARA FARA NOI. LENA, FACI NANI CA FANEL? EL   EVITA   DES  SEDATIVELE .
Aşa cum palindromul este o raritate a limbii şi nu ceva obişnuit, tot aşa “creştinii palindromatici” sunt foarte puţini, aş spune pe cale de dispariţie, specimene care trebuiesc, nu protejate, ci urmate de cât  mai multă lume.
Dar ce este un creştin palindromatic? Nu încercaţi să consultaţi dicţionarul pentru că nu veţi găsi definiţia acestui termen. Este un termen pe care mi-am permis să-l născocesc, tocmai pentru a scoate în evidenţă un adevăr ignorat: credinciosul permanent. Nu poţi numi creştin palindromatic pe unul care la biserică poate fi citit sfânt, credincios, neprihănit sau milostiv, iar la serviciu sau acasă denumirea i se schimbă în mânios, viciat, arogant, mândru sau nepăsător.
Un credincios după voia lui Dumnezeu este un credincios care în orice împrejurare, în orice circumstanţe sau locuri reflectă acelaşi spectru de virtuţi. Chiar dacă un diamant propagă culorile curcubeului doar când este aşezat în lumină, un fiu de Dumnezeu oglindeşte chipul Creatorului său şi în vremuri de negură, fie ea spirituală, financiară sau relaţională.
Care este cuvântul care-mi defineşte permanenţa? Nu, nu un cuvânt pentru prieteni, altul pentru biserică, unul pentru famile şi un altul pentru locul de muncă. Un singur cuvânt care să reflecte purtarea mea în toate aceste locuri! Să fim sinceri cu noi înşine şi să lăsăm ca acest adevăr, pe care scrie cu litere de-o şchioapă DUPLICITATE, să iasă la suprafaţă. Să-l ajutăm să se ridice din abisul unde l-am îngropat crezând că nu ne vede nimeni, să-i dăm curaj să iasă la lumina adevărului pentru a putea fi zdrobit de aceiaşi mînă care a scris odinioară pe un perete „numărat, numărat, cântărit şi împărţit!”
Nu-i cunoaştem pe acei creştini palindromatici, pentru că ei nu umblă cu etichete pentru a putea fi recunoscuţi, dar ei există. Există la noi în ţară, la noi în oraş, la noi în biserică şi fac cea ce ar trebui să facă un vrednic lucrător a lui Dumnezeu…
Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări,în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi; prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută. (2Corinteni 6.4-6)
Nicu Meister