Pulsul vieții la 39 de ani

2015-12-30 11.56.44În urmă cu 39 de ani în jurul orei 23:30, vedeam pentru prima dată lumina becurilor din maternitate, nu pot spune lumina zilei pentru că era noapte, nici lumina lunii că nu mă luase nimeni special să mă ducă la geam să văd strălucirea astrului nocturn. Cum se vede viața de la înălțimea celor 39 de trepte urcate spre veșnicie? Privesc în urmă, văd deciziile bune pe care le-am luat şi mă felicit. Îmi sar în ochi hotărârile pripite şi mă gândesc la cum ar fi fost dacă le-aş fi evitat. Probabil că viaţa îmi era mai bună, dar caracterul era încă nedefinit,  posibil să fi fost într-o poziţie mai înaltă, dar omul dinlăuntru ar fi fost pipernicit, e cu putinţă să fi fost mai chiabur, însă cu siguranţă nu atât de dependent de Dumnezeu. Aşadar, privesc toate decizile luate, ca făcând parte din planul măreţ a lui Dumnezeu care le are pe toate în control şi mă supun suveranităţii Lui. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului. Iosua 24:15

Mulțumesc oamenilor care au văzut ceva în mine

Investiția în oameni este cea mai mare avere. Aș vrea să aduc un cuvânt de recunoștință oamenilor cu impact din viața mea. Oameni care au văzut ceva în mine și m-au încurajat ca acel ceva să iasă la suprafață și să vadă lumina realității. Au fost oameni care au dat aripi viselor mele și m-au ajutat să ajung acolo unde nu credeam că pot ajunge vreodată.

Mulțumesc părinților mei și iubitei mele soții, bunica Margareta, Nelu Dobrin, Victoria Vasile, Doina Jalea, Vasile Holerga, Marcel Rățoiu, Sabina Cioflec, Magda Peter, Neluțu Scheau, Neluțu Hurgoiu, Maria S., Anca David, Nelu Brie, Eugen Jugaru, John Tipei, Vasile Barac, Cristi Talpă, Caius și Cristina Giurgiu, Ionuț Chiriță, Magda Iuga, Bianca Văcariu … (lista este în lucru)

Conștient sau inconștient, v-ați lăsat amprenta în mine. Mă rog, ca Cel care v-a modelat așa de minunat, să vă răsplătească și să vă poarte mereu în carul Său, din biruință în biruință. Fiți binecuvîntați cu multă pasiune și putere de influență, cu multă viață plină entuziasm și bucurie în fiecare zi pe care o trăiți.

Repovestind copilăria

Imagine

TE DUCI, COPILARIE

                           de Radu Pietreanu

Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil

Aș da orice pe lume să redevin copil,

Zburdam prin curtea plină cu rațe și găini

Trăiau pe-atunci părinții și rude și vecini

Mi le-ai luat pe toate și-o lacrimă îmi storci

Te duci, copilărie, și nu te mai întorci.

 

Nu mai există basme, nici eu nu mai exist

Balaurul e șmecher, iar Făt Frumos e trist

S–au inventat claxoane, adio zurgălăi

Te duci, copilărie, cu toți eroii tăi.

 

Un prof ce ne-nvățase cum să plantam stejari

A defrișat pădurea vânzând-o pe dolari

Cu cât urcam în vârstă ne suntem mai străini

Te duci, copilărie, și devenim haini…

 

Bunica și bunicul ce mă-nveleau cântând

Sunt doua cruci de piatră și tac pe sub pământ

Și mai era și crângul, și-un râu și niște tei

Te duci, copilărie, pe toate mi le iei.

 

Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea

Fugeau din boltă norii și soarele zâmbea

Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera

Te duci, copilărie, cu fericirea mea…

 

Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc

Iar după bătălie mergeam să bem un suc

Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi

Te duci, copilărie, și devenim mai răi.

 

Ma zgâriam pe brațe urcând in corcoduș

Iar cel mai bun prieten era un cățeluș

Eram atat de veseli fugind prin porumbiști

Te duci, copilărie, si devenim mai triști…

 

Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus

Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus

Acum la doctor mergem, plecându-ne umili

Te duci, copilărie, și devenim fragili…

Două generaţii…

Imagine

Am primit vestea cu mare durere.Bunica mea din partea mamei, ultima mea bunică în viaţă a trecut la cele veşnice. Nu a zăcut la pat şi la cei 82 de ani pe care-i împlinise în 13 noiembrie, era plină de viaţă şi lupta aprig cu viaţa. La începutul lunii decembrie, anul trecut, şi-a îngropat cel de-al treilea băiat. Soţul şi l-a pierdut în urmă cu 35 de ani. În ciuda acestor pierderi a fost puternică şi nu a permis bolilor multiple să o îngenuncheze. Luptele ei, căderile, perseverenţa şi vitejia caracterului, a dăltuit un om frumos, un om care a văzut multe şi a fost martor tăcut al istoriei care se scurgea.

Acum ea a predat ştafeta generaţiei următoare, adică celor din generaţia mea şi mă întreb, oare sunt la fel de puternic, există în mine tăria să mă ridic de fiecare dată din ţărâna în care mă îngenunchează viaţa? Oare voi fi la fel de victorios în ispitele viclene care încearcă să mă doboare de pe cale? Las eu o urmă luminoasă şi sunt eu model pentru generaţiile care vin după mine? Probabil că viitorul îmi va răspunde la aceste întrebări şi Dumnezeu va vedea diferenţa dintre generaţii.

Doamne, vreau ca în generaţia mea să fiu un stindard al neînfricării, un drapel al tenacităţii care flutură pentru generaţiile următoare, aş vrea să duc mesajul adevărului în ciuda furtunilor vieţii, chiar dacă voi fi zdrenţuit sau murdărit de alţii, chiar dacă voi fi aruncat de pe redută, mesajul meu să nu se dilueze şi inima mea să nu înceteze să bată pentru Tine.

Istovit…

ImagineCred că este ceva normal ca la sfârșit de an, să simțim oboseala acumulată de-a lungul celor 12 luni. Dar oboseala excesivă sau epuizarea se manifestă în moduri diferite în funcție de personalitatea și temperamentul fiecăruia. Unii nu mai sunt așa de activi ca de obicei, se adâncesc în tăcere și inactivitate atrăgând privirile încruntate ale apropiaților. La alții, oboseala se manifestă la polul opus, nu mai au răbdare cu cei din jur, colegi,subalterni, membri ai familiei sau frați de credință, toți sunt ținta descărcărilor nervoase din te miri ce motive. Mai există o categorie, mai aparte, mai rară, dar prezentă printre noi ca niște îngeri de lumină, care liniștesc totul în jurul lor.

Manifestarea oboselii la aceștia este asemenea Mântuitorului, când ostenit de lucrarea care-l solicita extrem de mult, s-a oprit la o fântână pentru a se odihni până ucenicii săi aduceau mâncare. NU s-a cufundat nici în tăcere, deși avea nevoie de momente liniștite, nici nu a luat-o pe femeia de la fântână ținta acuzelor lui, cu toate că avea material didactic din abundență în trecutul ei. A ales totuși ca în momentele lui de oboseală să ajute un suflet pierdut să găsească calea cea bună. A găsit puterea de a evangheliza o femeie marginalizată de societate.

Așa cum scrie profetul Isaia în 40:29 „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” Da aşa sunt unii dintre noi, mai au putere, în ciuda oboselii excesive, de a spune o vorbă bună sau de a face un gest frumos. De unde această putere? Numai de la Dumnezeu, El care este sursa puterii!

Aşadar, vă îndemn ca atunci când norii oboselii se strâng la orizont să nu permiteţi furtunii sau uraganului să distrugă tot în cale ci cădeţi în genunchi rugându-l pe Dumnezeu să ofere El o ploaie liniştită, pentru ca noi să ne putem bucura apoi de curcubeul de după.

Scrisoare, dulce scrisoare

Astăzi am primit o scrisoare. După multă vreme, o scrisoare adevărată în plic.

Am uitat emoţia pe care o ai în timp ce cauţi nerăbdător un cuţit sau o foarfecă pentru a o deschide. Sau, de cele mai multe ori îi rupi înfrigurat marginea cu grijă să nu deteriorezi şi interiorul scrisorii.

Am ajuns atât de obişnuiţi să deschidem căsuţa de email, încât nu mai simţim nimic din bucuria sau emoţia unor rânduri scrise de mână. Mie îmi este dor de acei ani în care singurul mod de comunicare scrisă cu cineva era prin scrisori. Îmi plăcea corespondenţa atît de mult încât am şi scris un anunţ într-o revistă creştină care suna cam aşa: „Tânăr creştin doresc să corespondez cu alţi tineri creştini din ţară pe teme biblice…” La aceea vreme era un trend.

Ce satisfacţie  aveam atunci când primeam o misivă şi simţeam conţinutul gros a câtorva foi ministeriale. Este greu de  descris în cuvinte! Dacă eram la masă, nu mai simţeam gustul mâncării cu gândul la conţinutul epistolei primite. Dacă aveam de dus la îndeplinire vre-o sarcină în gospodărie mă achitam de ea în cea mai mare grabă cu o atitudine mulţumitoare, privind dincolo de greutatea sarcinii, la premiul care mă aştepta tăcut şi sigilat.

Ziua în care primeam scrisori era una care-mi dădea aripi. Întodeauna îmi plăcea să am un loc liniştit unde pot savura cu plăcere fiecare cuvinţel din scrisoare. Bineînţeles dacă timpul permitea, reciteam scrisoarea încă o dată şi în următoarea fereastră de timp, încă o dată. Desigur nu era cu toate scrisorile aşa, doar cu unele, însă acea stare afectivă intensă mă însoţea la orice scrisoare primită.

Dacă-mi plăcea să scriu? Da, categoric da, însă nu mă întrebaţi câte pagini aruncam la coş până scriam o scrisoare aşa cum vroiam eu! Ba nu era un rând drept, ba stiloul lăsa mai multă cerneală ca de obicei, ba ideea susţinută nu mi se părea destul de bine argumentată şi câte alte motive nu aveam pentru a elimina orice impediment de a scrie răvaşul perfect.

Tânjesc după acele vremuri în care tehnologia nu era atît de avansată şi unde scrisoarea ocupa un loc de cinste în comunicarea dintre oameni. Alegerea hârtiei, a pixului sau a stiloului potrivit, frământarea de a găsi fraze unice şi de a scăpa de clişeele gen: „noi suntem bine sănătoşi, sănătate pe care v-o dorim şi dumneavoastră”  erau ingrediente necesare pentru o scrisoare reuşită.

În ceea ce mă priveşte, este de neconceput ca scrisorile să rămână pecetluite. Şi totuşi, astăzi sunt oameni care au zeci de scrisori nedesfăcute pe numele lor,  fără nici o intenţie de a le deschide. Sunt depeşe scrise de Cel Mai Mare Rege şi dictate unor pescari, culegători de smochine, ciobani sau medici cu destinaţia precisă: OMUL. 66 de scrisori care zac prăfuite şi încă sigilate, aduc fiecăruia dintre destinatari o moştenire grandioasă, dar ele refuză să fie deschise sub motivaţia timpului lipsă sau a dezinteresului acut faţă de expeditor.

Trist dar adevărat, scrisorile Creatorului sunt citite tot mai rar şi noi creştinii, poştaşii acestor epistole preţioase, ne amăgim crezând că nu mai avem nevoie aşa stringentă de recitirea lor, noi trebuie doar să le ducem altora si misiunea noastră se termină acolo. În aceste vremuri de criză avem nevoie de mai multe slujbe pentru a ne descurca. Ei bine, nu este destul să fim poştaşii cerului, trebuie să ne luăm şi slujba de „filipari” unde sarcina de bază gravitează în jurul cuvântului „disponibilitate” şi a  întrebării „înţelegi tu ce citeşti?” Şi cum am putea descifra cuvintele Scripturii altora, dacă noi înşine nu o citim, nu o studiem, nu medităm la ea şi nici nu o memorăm?

Neglijata odăiţă…

Undeva-ntr-o odăiță lacrimile nu mai curg,

Undeva-ntr-o odăiță cineva nu se mai roagă ,

Nu mai stă-n genunchi și-n taină, nu mai cântă în amurg

Dragostea cândva fierbinte, /: nu-i curată, nici întreagă. :/


Undeva nu se mai cântă astăzi psalmii minunați,

Undeva sub praf uitată zace Biblia iubită,

Împrejurul unei mese nu se mai adună frați,

La o ușă încuiată /: stă Iubirea neprimită. :/


Nicicând nu credeam c-această ușă va avea zăvor,

Nicicând nu credeam c-această casă va ajunge mută,

C-o să ajungă sec de lacrimi al iubirii cald izvor,

Focul stins, calea pustie, /: vatra rece și tăcută. :/


Acel “undeva”, Isuse, este chiar în viața mea,

Dar mă-ntorc în odăiță, Ție Îți dau inima

Să mă bucur, să fiu liber, laudă să-Ți înalț mereu

Și, în duh, cu trup și suflet /: pe deplin să fiu al Tău. :/

Esenţă de rrom

Vineri  12 noiembrie a.c. am petrecut o seară de rugăciune prelungită în Slobozia Bradului, o comună din judeţul Vrancea situată la 10 km. de Râmnicu Sărat şi la 30 km. de Focşani.

Am aflat de pe Wikipedia că  aici au avut domenii întinse fanarioți precum Soutzo, Bogdan, Goleanu etc. Și cum pământurile trebuiau trudite, iar forța de muncă era restrânsă, au ajuns să se stabilească aici în primul rând locuitorii de etnie rromă. Soarta acestora s-a schimbat în bine în urma hotărârii luate de de către Constantin Mavrocordat care, la 5 august 1746, a abolit robia, făcându-se apel la principiile moralei creștine care erau incompatibile cu instituția șerbiei.

Toponimia locului este astfel strâns legată de acest moment istoric: robii țigani, adunați sub un brad înalt din prejma bisericii au primit vestea dezrobirii lor și de aici, numele localității de Slobozia Bradului (slobozire = eliberare).

Ei bine am rămas impresionat de istoria acestui loc şi ardeam de nerăbdare să ajung acolo. Nu mică mi-a fost mirarea când la sosirea noastră acolo, biserica era arhiplină şi multă lume era nevoită să stea afară, pentru că cele 400 de locuri din interior erau ocupate.

Intrarea noastră s-a făcut pe muzica mult apreciată a fratelui Vervelas. Trebuie să recunosc, entuziasmul lor este molipsitor. Este ciudat cum starea bisericii te influenţează în timpul predicii. Într-un fel curge predica atunci când ai înainte un auditoriu fervent şi înfocat care-ţi susţine mesajul cu Aleluia şi Slavă Domnului şi altfel vorbeşti înaintea unei mulţimi cu ochii pe ceas şi cu faţa plictisită. Am ştiut aceste lucruri teoretic, acum am avut ocazia să le experimentez personal.

Probabil mulţi care vor citi această postare au deja o imagine formată şi deformată despre comunitatea fraţilor rromi. Ei bine, în ciuda celor trâmbiţate prin masmedia despre imaginea României murdărite de ţigani, trebuie să ştim cu toţii că şi fraţii noştrii rromi îl slujesc cu ardoare pe Dumnezeu şi au parte de convertiri autentice. Experienţele povestite de ei şi de alţii, dovedesc virtuţile dobândite în urma naşterii din nou şi provocările care le-au fost făcute şi care, din păcate, ar face de ruşine mulţi aşa zişi creştini români.

Vă propun să aruncăm mentalitatea formată din poveşti orale despre fraţii rromi şi să ne construim una nou nouţă pe baza unei experienţe personale, dobândită în urma vizitelor în comunităţile lor şi a discuţiilor sincere cu ei.

Primul meu rod este un frate ţigan care s-a convertit în timpul liceului în urma întâlnirilor de rugăciune pe care le iniţiam în pauze. Este un bărbat de care nu-mi este ruşine şi pe care fraţii români din biserica unde este membru îl apreciază şi îl oferă ca exemplu pozitiv în toate circumstanţele.

Un rrom convertit ştie să suporte paguba, îşi ştie controla nervii şi impulsurile fireşti, ştie că răzbunarea este a Domnului, (chiar dacă cei din neamul lui socotesc altfel), este ospitalier şi dotat cu mult bun simţ şi în ciuda talentelor native de cântăreţ iscusit, recunoaşte în smerenie că toată slava este a Domnului…

Detoxifiere intelectuală & sufletească

A trecut ceva vreme de la ultima postare mai exact 127 de zile. În acest timp am fost plecat din ţară într-un loc în care nu am avut acces la internet si nici nu am fost deranjat de telefoane. Nu am citit presa din România şi nici nu am avut acces la informaţii despre evoluţia lucrurilor din ţară.

Probabil veţi crede că fără aceste instrumente strict necesare omului modern, am intrat în inaniţie intelectuală… Ei bine NU! Am avut cu mine familia, Biblia şi alte câteva cărţi care m-au ajutat nu să supravieţuiesc ci să  dezvolt plenar  omul dinlăuntru.

Licenţa mi-a consumat multe resurse şi  cei dragi au simţit din plin absenţa mea în viaţa de familie. Acest timp a fost binevenit pentru a strânge legăturile slăbite cu cei doi copii şi iubita mea soţie. Recomand un astfel de timp tuturor familiilor pentru reînnoirea legămintelor şi împrospătarea tonusului familial.

Cred că acest proces de înlăturare a toxinelor intelectuale, morale şi spirituale acumulate de-a lungul timpului, fără ca măcar să realizăm, trebuie săvârşit la intervale regulate  pentru a obţine vigoarea necesară luptelor vieţii.

Asemeni programelor de curăţare a regiştrilor din PC, e nevoie de un timp special în care să nu mai dăm minţii multă informaţie şi nici inimii mult stres, permiţând CUVÂNTULUI şi DUHULUI SFÂNT să ne purifice. Desigur acest proces trebuie efectuat zilnic, dar pentru o detoxifiere totală este nevoie de o cură specială în care izolaţi sau rupţi de realitatea ce ne înconjoară, să eliminăm otrava din noi făcând loc vituţilor sfinte.

Licenţa, un sprint intelectual!

Sunt pe ultima sută cu licenţa. Lucrarea e terminată, trebuie doar tipărită şi trimisă la Bucureşti. Activitatea mea de pe blog a scăzut considerabil şi cu siguranţă nu va urca prea mult în următoarele zile deoarece sunt în sprint intelectual până în  22 iunie.

Prin harul care mi-a fost dat de Dumnezeu am încheiat ultimul an ca şi student integralist cu media 8,90. Media celor patru ani de studiu este aproape 9.  Aceste note reflectă mila Providenţei dar şi sprijinul altor studenţi dragi mie pe care-i amintesc aici: Ionuţ Chiriţă, Caius Giurgiu, Dorel Topală şi alţii,  care într-o măsură mai mică sau mai mare au contribuit la acestă etapă din viaţa mea, de student familist.

Pentru toţi cei care urmăriţi acest blog, regulat sau sporadic, vă rog să mă pomeniţi şi pe mine în rugăciunile voastre, ca Dumnezeu să se îndure de mine în continuare, să-mi dea putere de  asimilare a materialului pe care-l învăţ şi să fac faţă cu brio comisiei de examinare. Examenele vor avea loc pe 22 şi 23 iunie a.c.

Fotografia prezentată este cea care ne-a fost cerută de secretariatul universităţii pentru dosarul de licenţă şi este proaspătă, adică mai precis are o vechime de 3 ore şi 24 de minute. Aşa arăt după încă 4 ani de studii. Menţionez că ochelarii i-am colecţionat în anul II de studii.

Mulţumiri speciale profesorului coordonator, pastor lector univ. dr. Nelu B rie şi celei care s-a chinuit la corectarea licenţei, Simona Şerban, precum şi bisericii „Sf. Treime” care m-a sprijinit  şi o face în continuare. Mulţumesc pastorului Vasile Barac şi departamentului tineri & adolescenţi a bisericii, care sunt nişte suporteri spirituali excelenţi. Mulţumesc familiei care m-a sprijinit şi fără de care îmi era imposibil să ajung unde sunt. Rolul principal în piesa „Licenţa” la jucat soţia mea scumpă, care a dat dovadă de multă jertfire şi lepădare de sine. Dacă am uitat pe cineva, să mă iertaţi!