Agonia ,,DE CE”-urilor

Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Numeri 14:2

În vremuri de restrişte, în suferinţă şi durere, suntem bombardaţi de o ploaie de “DE CE-uri”.De ce eu? De ce acum? De ce, ne urmăreşte pretutindeni şi seamănă adeseori cu un cerşetor care aşteaptă nerăbdător să-i dai ceva, orice, numai să nu-l ignori. Te simţi cumva dator să cauţi răspunsuri la întrebările care se ridică ameninţător deasupra ta, acuzându-te de neputinţă. Şi pentru unii începe o trudnică alergare după răspunsuri, de cele mai multe ori la Dumnezeu. Auzim adeseori: “Doamne de ce ai îngăduit accidentul acesta?” “De ce Dumnezeule, chiar copilul meu e bolnav de aceast sindrom necruţător?” Dumnezeule de ce mi-ai luat Tu soţul chiar acum când aveam mai multă nevoie de el?” Şi lista poate continua cu un munte de întrebări adresate providenţei.

Este Dumnezeu dator să răspundă la aceste întrebări? E necesar ca aceste întrebări să-i macine pe copii săi? Răspunsul este în ambele cazuri NU! Fiecare a vut şi poate mai are DE CE-urile lui. Dumnezeu nu ne trece prin cuptoare pentru a ne pune noi înşine întrebări, ci pentru a arde ce nu e de valoare în noi. Important este că EL ştie de ce, chiar dacă nu ne spune şi nouă acest lucru.

Cred că valoros este CUM ieşim din laboratorul divin. Suntem mai aproape de El?  Am învăţat care ne sunt priorităţile? Am priceput ceva din experienţa avută, sau suntem storşi de puteri şi extenuaţi că nu ştim de ce? Nu lăsa ca de ce-urile vieţii să te zăvorască în temniţa descurajării, mulţumeşte-i Domnului că Îşi continuă lucrarea în viaţa ta.

Cred că satan se bucură când ne zbatem căutând răspunsuri, pentru că preocupaţi cu aflarea răspunsurilor abandonăm lupta la care suntem de fapt chemaţi şi intrăm într-un fel de concediu medical spiritual, care ne este permis , credem noi, dar care de fapt ne scoate temporar din luptă.

Răspunsurile la întrebările noastre, nu ne fac mai buni dacă le ştim şi nici nu ne dau avânt pe cale, poate dacă le-am ştii, am cade în depresie sau ne-am întrista… Doamne vrem să Îţi mulţumim chiar dacă ştim sau nu de ce ne treci prin încercări. Vrem voia Ta să se facă în viaţa noastră!

Nicu Meister 

 

Și eu fac parte dintre cele 3 milioane de ciudați…

884931_698203150192405_1248943772_oUn articol revoltător scris de mult adulatul Cristian Tudor Popescu, un apărător fervent al comunității LGBT m-a împins la scris. Printre neroziile pe care le scrie, alege să jignească într-un mod cras cele 3 milioane de credincioși care au hotărât să susțină petiția care interzice căsătoria civilă între persoane de același sex prin modificarea constituției. El afirmă că: A fi îndrăgostit de o ființă umană de același sex nu e imoral, stimați 3 milioane. Dacă iubesc un bărbat, de ce să nu am dreptul să împart cu el, printr-un act civil, patrimoniul, moștenirea, reprezentarea, spațiul locativ, așa cum am cu o femeie? Sau invers.

Cine e etalonul moralității și care sunt normele sau principiile după care judecă jurnalistul român? Dacă modelul domniei sale este umanismul, pe care se pare, l-a urcat pe un piedestal și i se închină cu regularitate, atunci da, din mariajul cu această orientare progresistă a gândirii renascentiste, pot zămisli astfel de noțiuni despre lume și viață.

Dar noi cele trei milioane, domnule CTP, care am semnat această petiție avem un alt izvor, o altă sursă care ne modelează principiile: Sfânta Scriptură. Credem că această carte ne prelucrează mintea și caracterul pentru a da naștere unor oameni care au puterea de a vindeca societatea în care trăim de sindromul ”fac ce-mi place MIE”.  Și nu cred că sunt doar trei milioane, suntem mai mulți ”ciudați” care vrem să trăim normal, care ne dorim ca pruncii noștrii să crească într-o lume normală, unde normalitatea printre altele = căsătoria între un bărbat și o femeie. 

Acest ziarist, formator de opinie susține că: După 26 de ani de libertate, încă există 3 milioane de români care le refuză altor români un drept al omului. Libertatea însoțită de permisivitate nu dăltuiește caractere nobile, dimpotrivă, le corupe, domnule CTP.

Refuzăm altor români un drept al omului? Dar noi, ca oameni, oare nu avem și obligații, doar drepturi? Nu avem oare obligația nescrisă de a ne închina singurului Dumnezeu care a creeat întreg universul? Nu avem datoria de a fi oameni integri, incoruptibili și plini de dragoste? Nu avem misiunea de a lăsa în urma noastră o urmă demnă de urmat pentru generațiile care ne urmează?

Nu, noi nu refuzăm altor români un drept al omului, noi suntem antidotul la otrava care curge prin venele unora ca dumneavoastră, care se amăgesc, adormindu-și conștiința că aceste lucruri sunt normale. Noi suntem ceasul deșteptător care speră să trezească o lume adormită de diavol, în nepăsare, ignoranță și comoditate. Noi suntem glasul care avertizează de căderea în prăpastie. Alegerea de a lua aminte, este cea care face diferența.

Iuda 1:18 ” în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. „

Nicu Meister

Marşul pentru viaţă 2014

 

Mai multe informaţii pe http://www.marsulpentruviata.ro./

Marșul pentru viață este un eveniment anual, inițiat cu 40 de ani în urmă în SUA, care se organizează în din ce în ce mai multe state din Europa și America. El este dedicat valorizării și protejării vieții copiilor, începând de la concepție, și sprijinirii familiei.

În orașele României, în 22–23 martie, are loc a patra ediție a Marșului pentru viață. Tema din acest an este „Adopția, o alegere nobilă”. Am ales această temă pentru că vrem să reparăm ceva. Adesea, societatea românească şi-a abandonat copiii şi a abandonat mamele. Spunem despre copii că sunt un dar, o bucurie, că ei sunt viitorul. Dar de viitorul unora dintre ei ne îngrijim prea puțin, iar de al altora chiar deloc.

Adopția este o soluție firească pentru ocrotirea copiilor născuți de mame aflate în dificultate, ale căror familii nu își pot asuma responsabilitatea creşterii unui copil.

În România, din păcate, nu există o cultură a adopției. Copilul adoptat este văzut ca un copil de mâna a doua. Familia care adoptă este văzută ca nefirească. Mama sau părinții care își lasă copilul să fie adoptat sunt considerați nedemni de numele de părinți. Aceste calificări nu sunt corecte și ele îngreunează mult încredințarea spre adopție, adopția și integrarea copilului adoptat.

Citeste mai mult la http://alfaomega.tv/pro-viata/resurse-pro-viata/2919-adoptia-o-alegere-nobila-marsul-pentru-viata-bucuresti#ixzz2wckXuDtR

Din jurnalu’ lui Ion Pocăitu

În fiecare an, așa prin februarie sau martie, avem adunarea generală a bisericii. Anul acesta am avut și alegerile de comitet, așa că evenimentul a fost mai încărcat.

După darea de seamă a casierului și a pastorului am avut, ca de obicei, secțiunea de întrebări și răspunsuri, unde frații și surorile (foarte puține de altfel) pot lua cuvântul în adunarea generală. Este partea cea mai îndrăgită de frați. Cam tot aceia iau cuvântul și aproape știu deja vor spune. Ce au spus și anul trecut.

Fratele Gavrilă a lu’ sora Mărioara e tare curios să știe ce se ascunde la rubrica “cheltuieli diverse”. Casierul știe și el c-o să fie chestionat, așa că vine pregătit.

Mai avem pe unul (și socot că nu e bine să-i dau numele), care de fiecare dată critică aspru comitetul bisericii pentru cheltuielile făcute. “Banii Domnului, luați de la gura văduvei și orfanului” trebuie cheltuiți cu “frică și cutremur”. De obicei face referințe la referatele pe care le-a scris el în acest sens și le-a pus de câteva ori în holul bisericii. Bun de gură fratele ăsta. A enervat-o pe Veta anul trecut și asta cum nu se astâmpără, s-a dus la casierie și a întrebat câți bani a dat la biserică acest frate atât de sfătos. A aflat că anul trecut a dat așa simbolic cicizeci de lei. Atâta i-a trebuit lu’ Veta. Așa pe la mijlocul discursului l-a întrerupt cu o întrebare: “Frate, câți bani ai dat dumneata la biserică anul trecut?” Probabil că se vedea pe fața lu’ Veta că ea știa răspunsul, omul a admis suma cu care contribuise. Când a auzit Florica lu’ Diaconu, a sărit imediat cu gura: “Apoi măi frate nu numai că dumneata nu dai bani la biserică dar ne ții lecții cum să cheltuim banii la care dumneata nu contribui. Uite că de cincizeci de lei te-am ascultat destul. Gata, ți s-au gătat fisele!” Omul s-a așezat bombănind ceva despre femeile care trebuie să tacă în biserică.

Am mulțămit Domnului pentru femeile astea. Că tare bine i-or mai zis-o la ocoșul ăsta. De mult aveam eu pe limbă vorbele astea, dar dacă tăcem noi bărbații se ridică Debora. Domnul să le binecuvinteze!

Ce să vă mai zic de un altul (nu dau nume că nu cred că e bine), care la fiecare adunare generală, face pe spiritualul. “Nu se dă hrană duhovnicească în biserica asta!” Să nu vă mai spui că se văicărește ca o muiere: “Unde sunt rugăciunile cu lacrimi de altă dată? Stăruințele când puneam perine în geamuri?” și multe alte ofuri din astea. Ascultându-l mă rugam Domnului să ridice o altă Florică și să i-o zică pe șleau: “Unde ești dumneata la orele de rugăciune, dacă iubești atât de mult rugăciunea? Unde ești când avem studii biblice? Sau hrană spirituală primim numai când ajungi dumneata la amvon?”

Florica n-a zis nimic și nici Veta. Lu’ Veta i-am făcut eu semn cu ochiul să tacă. Îl știu bine pe “spiritualul” ăsta. Cel mai bun tratament este să-l ignori.

Luat de pe blogul fratelui Petrică Lascău

Daniel Brânzei îl consideră pe Țon un pericol…

Fratele Iosif a luptat alături de tatăl meu și cei din generația lui pentru libertate religioasă și pentru trezirea care a fost atunci. Eu eram prea mic ca să lupt, dar nu prea mic ca să simt represaliile. Pentru că am fost un fel de copil al familiei Țon am luat de două ori nota șapte la purtare în anii de Seminar…

Sunt mult mai îngăduitor cu cei care au fost slabi sub comunism. Cred că este influența familiei Wurmbrand asupra mea.

…și sunt mult mai categoric cu greșelile de acum ale fratelui Iosif. Este normal să fiu așa pentru că este în joc Evanghelia și soarta a mii de naivi care se pot rătăci (,,sminti“, cum spune prietenul meu, preotul ortodox Cornel Avramescu).

Mișcarea la care a aderat cu deliberată energie fratele Iosif este una din imagesrătăcirile vremurilor din urmă. Sub masca supersfințeniei se strecoară învățături nimicitoare. Noii ,,apostoli“ și ,,profeți“ ai mișcării din așa zisa a doua Reformă, își asumă dreptul de a lansa ,,revelație nouă“, nescrisă pe paginile Scripturii. Ei scriu astfel un al treilea Testament, sub inspirația unui duh care numai Duhul Sfânt nu e. Chiar dacă un înger din cer ar veni cu a altă Evanghelia, tot Anatema aș striga alături de apostolul Pavel.

Cel mai dureros au reacționat frații penticostali, pentru că fratele Iosif îi încurajează acum tocmai pe extremiștii pe care ei au încercat să-i reducă la tăcere, oamenii cu ,,revelații personale puse deasupra Scripturii“ și imposibil de încadrat într-o disciplină a Bisericii locale.

Baptiști l-au ,,caterisit“ pe fratele Iosif și l-au îngropat în tacere. Din păcate și ei se vor vedea forțați să se confrunte cu elucubrațiile propovăduite astăzi de fratele Iosif, care dă târcoale și bisericilor lor, pentru că nu a renunțat să se autointituleze ,,baptist“.

Deși am multe motive să-i fiu recunoscător fratelui Iosif, n-o voi face printr-o tăcere în care dânsul să se creadă acceptat și autorizat să vorbească în numele baptiștilor români din America.

Sunt în situația unui fiu care își vede tatăl cuprins de febra unei boli incurabile și foarte molipsitoare. Nu pot să nu strig: ,,Stați departe de tatăl meu!“ oricât de nenaturală și nerecunoascătoare ar părea de la distanță atitudinea mea.

Omul Iosif Țon îmi este azi la fel de drag ca și altădată. Învățătorul Iosif Țon a ajuns însă astăzi un pericol. Nu-i pot recomanda învățătura și nu-i pot primi părtășia.

Deplâng că eu, un fost elev, trebuie să mă rog pentru trezirea și pocăința dânsului.

1 februarie 2014 – Daniel Brânzei

Materialul este preluat de pe http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2014/02/daniel-branzei-invatatorul-iosif-ton.html

Repovestind copilăria

Imagine

TE DUCI, COPILARIE

                           de Radu Pietreanu

Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil

Aș da orice pe lume să redevin copil,

Zburdam prin curtea plină cu rațe și găini

Trăiau pe-atunci părinții și rude și vecini

Mi le-ai luat pe toate și-o lacrimă îmi storci

Te duci, copilărie, și nu te mai întorci.

 

Nu mai există basme, nici eu nu mai exist

Balaurul e șmecher, iar Făt Frumos e trist

S–au inventat claxoane, adio zurgălăi

Te duci, copilărie, cu toți eroii tăi.

 

Un prof ce ne-nvățase cum să plantam stejari

A defrișat pădurea vânzând-o pe dolari

Cu cât urcam în vârstă ne suntem mai străini

Te duci, copilărie, și devenim haini…

 

Bunica și bunicul ce mă-nveleau cântând

Sunt doua cruci de piatră și tac pe sub pământ

Și mai era și crângul, și-un râu și niște tei

Te duci, copilărie, pe toate mi le iei.

 

Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea

Fugeau din boltă norii și soarele zâmbea

Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera

Te duci, copilărie, cu fericirea mea…

 

Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de nuc

Iar după bătălie mergeam să bem un suc

Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi

Te duci, copilărie, și devenim mai răi.

 

Ma zgâriam pe brațe urcând in corcoduș

Iar cel mai bun prieten era un cățeluș

Eram atat de veseli fugind prin porumbiști

Te duci, copilărie, si devenim mai triști…

 

Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus

Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus

Acum la doctor mergem, plecându-ne umili

Te duci, copilărie, și devenim fragili…

Istovit…

ImagineCred că este ceva normal ca la sfârșit de an, să simțim oboseala acumulată de-a lungul celor 12 luni. Dar oboseala excesivă sau epuizarea se manifestă în moduri diferite în funcție de personalitatea și temperamentul fiecăruia. Unii nu mai sunt așa de activi ca de obicei, se adâncesc în tăcere și inactivitate atrăgând privirile încruntate ale apropiaților. La alții, oboseala se manifestă la polul opus, nu mai au răbdare cu cei din jur, colegi,subalterni, membri ai familiei sau frați de credință, toți sunt ținta descărcărilor nervoase din te miri ce motive. Mai există o categorie, mai aparte, mai rară, dar prezentă printre noi ca niște îngeri de lumină, care liniștesc totul în jurul lor.

Manifestarea oboselii la aceștia este asemenea Mântuitorului, când ostenit de lucrarea care-l solicita extrem de mult, s-a oprit la o fântână pentru a se odihni până ucenicii săi aduceau mâncare. NU s-a cufundat nici în tăcere, deși avea nevoie de momente liniștite, nici nu a luat-o pe femeia de la fântână ținta acuzelor lui, cu toate că avea material didactic din abundență în trecutul ei. A ales totuși ca în momentele lui de oboseală să ajute un suflet pierdut să găsească calea cea bună. A găsit puterea de a evangheliza o femeie marginalizată de societate.

Așa cum scrie profetul Isaia în 40:29 „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” Da aşa sunt unii dintre noi, mai au putere, în ciuda oboselii excesive, de a spune o vorbă bună sau de a face un gest frumos. De unde această putere? Numai de la Dumnezeu, El care este sursa puterii!

Aşadar, vă îndemn ca atunci când norii oboselii se strâng la orizont să nu permiteţi furtunii sau uraganului să distrugă tot în cale ci cădeţi în genunchi rugându-l pe Dumnezeu să ofere El o ploaie liniştită, pentru ca noi să ne putem bucura apoi de curcubeul de după.