Scrisoare, dulce scrisoare

Astăzi am primit o scrisoare. După multă vreme, o scrisoare adevărată în plic.

Am uitat emoţia pe care o ai în timp ce cauţi nerăbdător un cuţit sau o foarfecă pentru a o deschide. Sau, de cele mai multe ori îi rupi înfrigurat marginea cu grijă să nu deteriorezi şi interiorul scrisorii.

Am ajuns atât de obişnuiţi să deschidem căsuţa de email, încât nu mai simţim nimic din bucuria sau emoţia unor rânduri scrise de mână. Mie îmi este dor de acei ani în care singurul mod de comunicare scrisă cu cineva era prin scrisori. Îmi plăcea corespondenţa atît de mult încât am şi scris un anunţ într-o revistă creştină care suna cam aşa: „Tânăr creştin doresc să corespondez cu alţi tineri creştini din ţară pe teme biblice…” La aceea vreme era un trend.

Ce satisfacţie  aveam atunci când primeam o misivă şi simţeam conţinutul gros a câtorva foi ministeriale. Este greu de  descris în cuvinte! Dacă eram la masă, nu mai simţeam gustul mâncării cu gândul la conţinutul epistolei primite. Dacă aveam de dus la îndeplinire vre-o sarcină în gospodărie mă achitam de ea în cea mai mare grabă cu o atitudine mulţumitoare, privind dincolo de greutatea sarcinii, la premiul care mă aştepta tăcut şi sigilat.

Ziua în care primeam scrisori era una care-mi dădea aripi. Întodeauna îmi plăcea să am un loc liniştit unde pot savura cu plăcere fiecare cuvinţel din scrisoare. Bineînţeles dacă timpul permitea, reciteam scrisoarea încă o dată şi în următoarea fereastră de timp, încă o dată. Desigur nu era cu toate scrisorile aşa, doar cu unele, însă acea stare afectivă intensă mă însoţea la orice scrisoare primită.

Dacă-mi plăcea să scriu? Da, categoric da, însă nu mă întrebaţi câte pagini aruncam la coş până scriam o scrisoare aşa cum vroiam eu! Ba nu era un rând drept, ba stiloul lăsa mai multă cerneală ca de obicei, ba ideea susţinută nu mi se părea destul de bine argumentată şi câte alte motive nu aveam pentru a elimina orice impediment de a scrie răvaşul perfect.

Tânjesc după acele vremuri în care tehnologia nu era atît de avansată şi unde scrisoarea ocupa un loc de cinste în comunicarea dintre oameni. Alegerea hârtiei, a pixului sau a stiloului potrivit, frământarea de a găsi fraze unice şi de a scăpa de clişeele gen: „noi suntem bine sănătoşi, sănătate pe care v-o dorim şi dumneavoastră”  erau ingrediente necesare pentru o scrisoare reuşită.

În ceea ce mă priveşte, este de neconceput ca scrisorile să rămână pecetluite. Şi totuşi, astăzi sunt oameni care au zeci de scrisori nedesfăcute pe numele lor,  fără nici o intenţie de a le deschide. Sunt depeşe scrise de Cel Mai Mare Rege şi dictate unor pescari, culegători de smochine, ciobani sau medici cu destinaţia precisă: OMUL. 66 de scrisori care zac prăfuite şi încă sigilate, aduc fiecăruia dintre destinatari o moştenire grandioasă, dar ele refuză să fie deschise sub motivaţia timpului lipsă sau a dezinteresului acut faţă de expeditor.

Trist dar adevărat, scrisorile Creatorului sunt citite tot mai rar şi noi creştinii, poştaşii acestor epistole preţioase, ne amăgim crezând că nu mai avem nevoie aşa stringentă de recitirea lor, noi trebuie doar să le ducem altora si misiunea noastră se termină acolo. În aceste vremuri de criză avem nevoie de mai multe slujbe pentru a ne descurca. Ei bine, nu este destul să fim poştaşii cerului, trebuie să ne luăm şi slujba de „filipari” unde sarcina de bază gravitează în jurul cuvântului „disponibilitate” şi a  întrebării „înţelegi tu ce citeşti?” Şi cum am putea descifra cuvintele Scripturii altora, dacă noi înşine nu o citim, nu o studiem, nu medităm la ea şi nici nu o memorăm?

Anunțuri

Despre Eli şi cartea lui

Semnalez o prezentare a filmului Cartea lui Eli, realizată de Pastor Conf. univ. dr. Silviu Tatu (unul dintre cadrele didactice ale I.T.P-ului, care m-a motivat şi a fost un exemplu pentru mine), pe blogul care-l administrează  http://statu.wordpress.com. Nu am văzut filmul, dar prezentarea făcută mi-a stârnit curiozitatea. Redau aici doar o parte din prezentare, urmând ca cei interesaţi să citească postarea integrală pe blogul domnului profesor.

În cele din urmă, Eli şi Solara ajung pe insula care găzduia comunitatea umană căutată, care reuşise să identifice şi să conserve o mulţime de artefacte cu valoare culturală din lumea veche. Cuvântul care le-a deschis uşa a fost anunţul că se află în posesia unei cărţi valoroase. La insistenţele arhivarului, Eli destăinuie identitatea cărţii aflate în posesia sa: Biblia în versiunea King James. La fel de grăbit să o vadă sunt şi spectatorii care ştiau că Biblia lui Eli fusese luată de Carnegie. Acesta este momentul culminant al filmului, când eroul nostru face actul de dare-primire a Bibliei din posesia sa către Lombardi, arhivarul coloniei de la Alcatraz. Procesul presupune literalmente dictarea Bibliei verset cu verset, inclusiv cu număr de capitol şi verset. La finalul procesului de dictare, Eli îşi încheie viaţa cu rugăciune de mulţumire pentru săvârşirea lucrării încredinţate…

Nu ştiu cât adevăr şi câtă ficţiune este în acest film, dar ştiu că la capitolul memorarea Scripturilor stau foarte prost. Acum o avem şi o putem citi oricând şi la orice oră din zi sau din noapte, dar când nu o mai avem?  Voi cum staţi la această disciplină? Aveţi note de trecere sau vă caracterizeză mediocritatea, ca pe mine? Memorarea Bibliei este un obicei pe care al trebui să-l implementăm în secolul nostru. Generaţia de bunici care ne-au legănat pe genunchi, fac de ruşine mulţi tineri cu capacităţi intelectuale deosebite.

În vremea liceului aveam în fiecare buzunar hârtiuţe cu versete biblice. Le învăţam, meditam la ele şi uneori le afişam pe bancă pentru a le avea mereu sub ochi. Interiorul valizei din lemn purtată în armată era colorată de versete biblice. Acasă, până la căsătorie, obişnuiam să lipesc versete pe oglinda din baie sau pe frigider, pe care le schimbam cu regularitate. Nu vreau să mă culc pe laurii trecutului, vreau să mă cercetez cu întrebarea : Ce s-a întâmplat în ultimul timp, de nu mai practic aceast obicei bun? Comoditatea? Responsabilităţile? Indiferent de duşmani care au dus la dispariţia acestui obicei, sunt hotărât să-l reiau şi să motivez şi pe alţii în memorarea Scripturilor.