Copil neglijat, caut părinţi cu timp…

Sunt un copil orfan… cu părinţi. Nu sunt într-o casă de copii şi nici nu am fost abandonat de părinţi (la propriu), pentru că îi văd în fiecare zi, câteodată  mai şi vorbesc cu mine . Sunt chestionat cum a fost la şcoală, de ce am luat notă mică la mate sau de ce nu mi-am făcut curat în cameră.

Aş vrea să povestim fără graba lucrului care trebuie făcut, sau a telefonului care trebuie dat, ori a situaţiei urgente care trebuie predată, dar din păcate ei nu au timp ŞI pentru mine. Câteodată mă gândesc că am fost adus pe lume ca şi o împlinire obligatorie a unui ordin divin, parcă scrie în Biblie că fiecare familie trebuie să facă copii pentru a se umple tot pământul. Nu-mi place acest gând, cum că am fost adus pe lume ca împlinire a unei ordonanţe biblice, pentru a da strălucire statului de credincioşi al părinţilor mei.

Aş vrea să-mi fie ascultate temerile şi împlinirile de părinţii mei, nu de prietenii de pe Facebook. Mi-aş dori ca timpul să stea în loc pentru a mă putea şi eu sătura de prezenţa părinţilor mei care sunt mereu, prea obosiţi, prea ocupaţi, prea nervoşi sau prea grăbiţi.

Oare nu există o lege care să-i oblige pe părinţi să stea mai mult cu odraslele lor? Dacă nu există, te rog Doamne să o inventezi!

Cu recunoştinţă anticipată pentru viitorii părinţi cu timp, a scris un fiu ignorat.

Anunțuri

Realitate cruntă

Mai de mult, o rândunică avea’n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea -săgeată- căutând, pe deal şi văi,
Hrană pentru puii săi
Şi’n iubirea-i nu odată
S’a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s’a ‘ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s’adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând,
Nici n’a fost mai mândră mamă decât ea ‘ntre rândunici,
Când văzu ‘ntr’o zi că puii se făcuseră voinici,
Şi n’a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a ‘nvăţat să zboare.

Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă ‘n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui:
Aripile greu mă dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –
Să găsesc într’una hrană pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, –
Mari cum v’a facut măicuţa, să ‘ngrijiţi şi voi de mine
Si ca – nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăşi bine…

Ascultând cuvantul mamii, au zburat cei şase pui
Si-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii, – beţi de-al slăvilor înalt, –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, –
N’a mai dus nici unul bobul şi, uitata mucenică,
A murit atunci de foame cea mai sfântă randunică.

Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată’n seamă,
Orişicui ai sta s’o spui,
Că o mamă îsi hrăneşte: şase, opt sau zece pui,
Insă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.

de Vasile Militaru

Îmblânzirea socrilor

Se spune că cel mai fericit cuplu a fost Adam şi Eva. Motivul? Lipsa socrilor! Dacă avem posibilitatea să ne alegem partenerul, socrii îi primim la pachet. Acest „pachet” se dovedeşte de multe ori a fi unul care agasează relaţia şi este un factor de tensiune în cuplu. Spun de multe ori, pentru că asta nu e o regulă. Sunt cupluri care au o relaţie superbă şi de invidiat cu socrii lor.

Un studiu japonez, recent dat publicităţii, atestă un fapt cât se poate de îngrijorător: traiul cu socrii ne triplează riscul de atac de cord, creşte nivelul cortizonului (hormonul stresului) şi al proceselor inflamatorii care duc mai departe la hipertensiune şi diabet. La aceste date mai adăugăm şi experienţa proprie şi putem înţelege mai clar de ce a hotărât Dumnezeu ca omul să lase pe mama şi pe tatăl său. Procedând aşa, vom fi scutiţi de o mulţime de chinuri, boli şi nemulţumiri.

Bine, bine, dar cu situaţia economică de acum este mult mai iefin să locuieşti în casa socrilor şi mai poţi da o mână de ajutor celor care datorită vârstei, le-au scăzut puterile şi destoinicia în cele gospodăreşti. Unde mai pui că experienţa lor de o viaţă poate fi deosebit de utilă, tinerilor însurăţei.

Şi totuşi, atunci când eşti controlat din zori şi până-n seară de locurile în care mergi, de lipsa neanunţată de acasă, de vasele care nu sunt întodeauna spălate, de copii care sunt „needucaţi”, când te trezeşti cu ei în dormitor fără să bată la uşă pentru a te anunţa că a venit factura de curent, sau când eşti tras regulat la răspundere pentru becurile care ard când nu trebuie sau pentru că ţi-ai permis sâmbăta să te trezeşti la 9:30, în toate aceste situaţii şi multe, multe altele, se mai merită?

E mai bine să fi un pachet de nervi dar cu o casă pe nume, sau un chiriaş amărât împlinit şi liber să faci ce crezi tu de cuviinţă în căminul tău? Este asta o cruce pe care trebuie să o duci pentru a-ţi modela caracterul sau este dorinţa după posesiuni materiale care îţi dă resurse pentru a  răbda până la sfârşit?

Nicu Meister

Părinte suplinitor

După cum s-a văzut, postările mele din ultimul timp s-au cam rărit. Îmi place să scriu dar nu mai am timpul necesar. De când a plecat soţia mea, mă împart între grija de a fi  părinte (suplinirea rolului de mamă), provocarea de a găti (suplinirea rolului de gospodină) şi lupta de a fi un student cât mai bun. Când le avem alături de noi, pe dragele noastre soţii, gândim (nu spunem, că ar fi pericol) că e aşa banal şi simplu să fii soţie şi mamă. Când împrejurările fac să cadă pe umerii noştrii de bărbaţi, rolul „mărunt” de gospodină şi mamă, ai nevoie de un timp foarte scurt să realizezi că te-ai înşelat amarnic în această privinţă.

Îţi dai seama că sunt aşa de multe lucruri de făcut într-un timp foarte scurt. Ajungi la concluzia că acţiunile pe care le faci şi pentru care îţi consumi energia, nu se prea văd şi parcă nu ai făcut mare lucru. Te gândeşti că trebuie să-ţi planifici bine timpul în aşa fel încât hainele să fie spălate, mîncarea să fie pregătită (nu arsă), copii să fie duşi/aduşi de la grădiniţă, cămăşile să fie călcate, praful şters, prin cameră aspirat şi gresia din bucătărie ştearsă. Te aşezi extenuat în fotoliu mulţumit că le-ai terminat… Gândurile-ţi caută deja un mod potrivit de relaxare. Dar stai, sprâncenele ţi se încruntă din nou, ai uitat să speli vasele şi să mături zăpada de afară, nu ai dat de mâncare la câine şi nu ai udat nici florile… Şi din nou începe o cursă contra cronometru cu indatoririle zilnice pe care le ai. Seara se apropie cu groază, gândindu-te la referatele pe care nu le-ai terminat încă, la licenţa din care ai făcut foarte puţin şi of… la ce oră mă voi aşeza la odihnă şi în această noapte?

Îţi sună familiar? Dacă NU, înseamnă că ai soţia lângă tine ca şi un ajutor potrivit. Preţuieşte asta şi mulţumeşte Domnului pentru harul Său. Dacă îţi sună cunoscut cele prezentate, înseamnă că suntem în aceiaşi barcă. Mergi înainte şi nu descuraja. Bine că barca noastră nu e găurită, se văd malurile izbăvirii. În curând se va termina…

Nicu Meister

Un dar neobişnuit pentru copii, plictiseala!

Suprastimularea copiilor prin diverse jucarii sofisticate este inamicul numarul unu al dezvoltarii imaginatiei lor, de aceea parintii ar trebui sa le ofere un dar neobisnuit: plictiseala.

Cotidianul britanic The Telegraph publica un material plecand de la scrisorile cititorilor in care acestia spun cate ore sau cate zeci de minute au trecut pana cand copiii sau nepotii lor s-au declarat in mod oficial plictisiti. Interesant este insa ca in acest caz nu vorbim despre o plictiseala cauzata de lipsa de activitate ci de o suprasaturare generata de jocurile si jucariile supersofisticate de care dispun copiii de azi, dar si de sutele de programe de televiziune care le pun la dispozitie aproape totul, la orice ora din zi si din noapte. Parintii trebuie sa fie insa constienti de faptul ca, pe masura ce sunt tot mai intens stimulati, copiii devin mai putin rabdatori si mai incapabili sa se concentreze.

Cum sa mai aiba un copil rabdare sa duca la bun sfarsit un puzzle cand are la dispozitie un PlayStation care face totul in cateva secunde ? Si cum il mai poti face sa revina la placerea de a lectura o carte buna daca el are in permanenta la dispozitie un televizor unde actiunea incepe si se termina inainte de a-si da seama?

Copiii ajung, fara sa ne dam seama, sa se confrunte cu asa numita „obsesie pentru munca” pe care o intalnim la adultii care muncesc non-stop iar efectele sunt la fel de traumatizante.

Din acest motiv, jurnalistii britanici le propun parintilor sa incuie, din cand in cand, in debara toate jocurile supersofisticate si sa ii readuca pe cei mici la viata reala. Acundeti Wii-ul si trimiteti-i in curte sa bata mingea la propriu, pana se umplu de sudoare si isi fac o pofta de mancare de lup.

Scoateti televizorul din priza si dati-le sa citeasca o carte de aventuri care sa le dea frau liber imaginatiei si sa le improspateze vocabularul.

Si nu ezitati sa ii implicati in activitati curente, in casa sau in gradina. Luati-i in bucatarie sa va ajute la curatarea zarzavaturilor si discutati cu ei despre ce s-a mai intamplat nou la scoala.

Stimulati-i sa povesteasca, sa isi dea frau liber imaginatiei, chiar daca la inceput le va fi foarte greu si se vor plange ca astfel de activitati ii plictisesc ingrozitor.

Copiii au nevoie ca de aer de asemenea momente de plictiseala, in care sa stea degeaba cu ochii pe pereti, sa viseze, sa isi faca planuri si sa isi imagineze ca pot rasturna Pamantul daca vor.

Asa ca, daca piciul dumneavoastra se plange ca e plictisit, inchideti-l in camera lui cu o cutie plina de lego sau … cuburi. Veti vedea ca dupa cateva ceasuri va va prezenta cea mai fantastica nava spatiala inventata vreodata.

Sursa articolului aici!